veni, vidi, vicii

 

Avem? Avem… şi dacă încă se mai găsesc necredincioşi, nu ne rămâne decât să gândim problema cu calmul lui Pristanda: „să le numărăm, coane Fănică!”. Curat să le numărăm:

Aroganţă, ignoranţă, faţade, stereotipuri, shopping, lene – 7 dintr-o lovitură. Astea sunt viciile de tranziţie, venite pe fondul vechiului regim de vicii: cafea, “fumuri”, “una mică”, iarba, K, pilluri, cluburi, afteruri. Din câte se vede, „marii clasici” încă par să se ţină bine, în topuri. Hasdeanul de rând nu vrea şi nici nu poate să nu se conformeze şi uite-aşa ajunge, înconjurat de un fel de aură mistică, la sfârşit de clasa a XII-a, afirmând mai ceva ca înţelepţii antici: om sunt şi nimic din ce e omenesc nu-mi este străin.

Totuşi, nu se ajunge oricum la o aşa o performanţă. Sunt şi aici level-uri de care trebuie să treci (ştiu fani wow sau cs care nu mi-ar fi iertat în veci să uit de jocurile pe calculator – şi îi înţeleg, doar toţi am crescut sub semnul lui SuperMario . Firesc, scopul e să faci cât mai multe puncte. Oricum aduni puncte chiar fără să vrei – asta face din viciu un joc incredibil de… „jucabil”. Regulile sunt simple – n-o să ţi le explice nimeni, dar le prinzi din mers.

Pentru că nimic nu se pierde, totul se transformă, puful de boboc trebuia şi el să fie înlocuit cu ceva. Cu sentimentul de aparteneţă la specie, de exemplu – trebuie să te defineşti într-un fel. Acum a venit timpul să te hotărăşti dacă faci parte din grupul rockerilor sau din cel al houserilor. Dacă stai în prima sau în ultima bancă, dacă vrei sau nu să porţi (toată) uniforma. În fine, dacă – aici avem mai multe variante de răspuns: a)eşti tocilar, b)înveţi doar la ce-ţi place sau c) eşti destul de cool încât să nu-ţi faci griji pentru detalii de genul. Există şi căi de mijloc, dar nu te vor ajuta prea mult să devii popular. Am uitat să vă spun – e şi ăsta un viciu, unii chiar par că nu pot trăi fără publicitate.

Cu curaj, boboci, urmează încălcarea primelor reguli…de bază (proces pe care-l vom numi de acum încolo vicii de procedură). Cum te prinzi că Hasdeul nu e chiar Bastillia, începe procesul de testare a limitelor: cât de departe poţi merge? Cu telefonul în ore încă nu te-a prins nimeni, guma de mestecat e interzisă pe hârtie… cui îi pasă? Mai ales în semestrul 2, clasa a IX-a se linişteşte: tehnicile de copiat din generală merg şi aici, muzica, sportul sau desenul le poţi trece la „opţionale” etc.

La un moment dat, viciile se schimbă, dar numărul lor trebuie să rămână neapărat constant. Verificată în timp, această lege se dovedeşte atât de precisă, încât mai degrabă m-aş îndoi de principiile fundamentale ale mecanicii decât de adevărul ei. Gata integraţi şi împărţiţi în clase şi subclase de vreun nevăzut Mendeleev al anilor de liceu, elevii de-a X-a experimentează noi feluri de…cunoaştere. Poate că băutura nu este răspunsul, dar cu siguranţă te ajută să uiţi întrebarea, spunea cineva odată. Cafeaua pare destul de paşnică şi o ceaşcă în plus n-are cum să facă rău, iar tutunul miroase urât doar dacă nu deschizi geamul. Sau dacă ai ghinionul să dai de profi cu simţuri olfactive hiperdezvoltate.

Tot viciu, deşi mai mărunţel şi înduioşător în naivitatea lui, e întârziatul. N-a venit taxi-ul sau a făcut pană, nu ţi-a sunat ceasul de dimineaţă sau ţi-ai condus prietena (sau prietenul) „până în corpul celălalt”, mereu se găseşte câte ceva. Uite că am ajuns şi la poate cel mai frumos viciu de licean – El sau Ea. Şi de obicei poveştile sunt frumoase deşi unele încep cu „ne-am cunoscut înainte de ora de mate la coadă la magazin…”

Mai plini de sine chiar decât Pliniu cel Tânăr, deschiderea de clasa a XI-a îi găseşte pe hasdeeni sub semnul aceluiaşi înţelept: „cine urăşte viciile, urăşte oamenii”, spun ei. Am spus-o şi eu, doar asta e anul cu cele mai multe chefuri şi cu cele mai puţine griji. Fiecare weekend înseamnă cel puţin un majorat de sărbătorit şi asta presupune sesiuni intense de shopping, make up şi alte preocupaţiuni. Se cam ştie de pe acum la ce vrei să dai şi materiile fără legătură directă cu „ce vrei tu să te faci când o să fii mare” pot să mai aştepte. Evident, iei note mai mari copiind decât învăţând, dar câteodată parcă ţi-e şi lene să mai faci copiuţe… Program încărcat, secolul vitezei, e scuzabil. Şi-n plus, suntem hasdeeni – cine mai e ca noi? Mai mulţi decât credem, în orice caz.

Există numeroase medicamente, tincturi, unguente de bursuc, vasiline şi mai ştiu eu ce cu care te poţi unge, trata, îmbălsăma şi în care te poţi scufunda dacă vrei să renunţi la vicii. Dar de ce să vrei? Ideea de roboţel cu dioptrii mari nu surâde nimănui şi, să recunoaştem, viciile sunt cele care condimentează câte puţin viaţa. Clasa a XII-a te mai temperează puţin. Nu pentru că simţi că porţia de Hasdeu e pe terminate. De fapt ba da, şi de asta… însă se adaugă invariabil una, două sau chiar trei pregătiri pe săptămână pentru Bac şi admitere şi trebuie să fii văzut învăţând măcar o oră pe zi ca să nu ajungi subiect de distracţie generală la şedinţele cu părinţii.

N-o să fac o listă cu viciile dintr-a XII-a, vă las să le descoperiţi singuri – aşa o să aibă mai mult farmec. Cred că prin vreo carte de psihopedagogie i-au spus învăţare prin descoperire. Vă las să descoperiţi, eu mai doar am un semestru şi puţin de trăit confortabil sub masca lui „nimeni nu e perfect”…

Berlin ( Poveşti din „Oraşul istorie”)

Vă povesteam mai devreme de proiectul Eustory şi de academiile pentru tineret. În fiecare an se organizează în diferite oraşe europene (a fost şi la Sighişoara una, acum ceva ani) cu teme actuale şi foarte ne-plicticoase – cam opusul a ce se face în general la clasă când vine vorba de orele de istorie. Şi dacă articolul de mai devreme n-a reuşit să vă convingă deja să participaţi, mai fac o încercare..

Am stat în Berlin o săptămână pe la sfârşit de august şi de vacanţă, când în mod normal numai la proiecte despre discriminare nu-ţi stă capul. Spun discriminare pentru că, la academia pentru care am aplicat eu, acesta a fost topicul: Us and Them. Exclusion, discrimination and persecution in Europe, 70 years after the November Pogrom in 1938 (`Kristallnacht`). E uşor să-ţi dai seama că o astfel de temă foloseşte drept pretext teribilele evenimente din Germania nazistă pentru a dezbate problema discriminării sub toate formele pe care o putem întâlni azi: religioasă, rasială, sexuală, a persoanelor cu dizabilităţi – ştiţi voi, e o listă destul de lungă.

După o călătorie cu avionul (cu emoţii, că deh, toate au un început..) am ajuns în “ţara celor 20 de grade” (temperaturi mai mari n-am prins în nicio zi, în condiţiile în care în ţară suportam toanele caniculei). Diferenţele te izbesc încă de cum ai pus piciorul pe pământ nemţesc: totul e hiper-civilizat şi automatizat, fiecare secundă e perfect calculată şi, prin cine ştie ce minune nemţească, descoperi că într-o săptămână ai timp pentru toate: socializare, muncă, relaxare, distracţie, cumpărături şi ceva sight-seeing, bonus.

Am fost cazaţi într-un cartier rezidenţial de la marginea Berlinului (un campus organizat special pentru traininguri şi şcoli de vară, google “Wannsee Forum”, pentru poze şi mai multe detalii) – eu şi alţi 27 de participanţi din 14 ţări europene: Belarus, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Polonia, România, Rusia, Serbia, Slovacia and Slovenia. Activităţile au început chiar din ziua sosirii: ne-am jucat să ne cunoaştem mai bine, fiecare şi-a prezentat proiectul cu care a câştigat în ţara de origine şi am organizat turnee de ping-pong până târziu în noapte.

Zilele ce au urmat au fost pline de scenete, dar şi de studii de presă, de interviuri (cu foşti nazişti, imigranţi indieni sau homosexuali) şi de prezentări creative – e ceva să înveţi să faci un talk show, o emisiune radio sau chiar videoclipuri despre subiecte considerate tabu în diferite părţi ale lumii.

Oraşul este unul al contrastelor – avea de toate, de la skinheads la bunici cu părul verde, de la Hard-Rock Cafe la restaurante vietnameze. Şi, bineînţeles, vestitele tarabe la care se vând “bucăţi din zid”. Foarte aerisit, cu străzi largi, fără probleme de trafic şi poluare, cu multe spaţii verzi, cei 800 de km pătraţi de capitală germană sunt străbătuţi de berlinezi cu trenuri ultramoderne fel de firesc ca mersul cu metrorexul sau reatebeul în “micul nostru Paris”. Halal comparaţie… Timp de vizitat prea mult n-am avut, dar nu puteam să trecem chiar în fugă pe lângă Reichstag, pe lângă Poarta Brandenburg sau prin Alexanderplatz şi Memorialul Holocaustului.

Dincolo de asta, am învăţat o istorie care nu se învaţă la şcoală: ştiu acum care e mâncarea tradiţională la nunţile germane, de unde importă Bulgaria măsline, cât costă blugii în Letonia şi chiriile pentru studenţii din Varşovia (colega mea de cameră, Martha, era din Polonia, dar mi-e teamă că am uitat cele câteva cuvinte pe care m-a învăţat să le pronunţ în limba lui Chopin). Am lucrat în grupe care se schimbau permanent, niciun trainer nu depăşea 30 ani şi asta ne-a ajutat să lucrăm nu într-o atmosferă de şcoală sau de birou, ci ca între prieteni. Ne-am dărâmat toate stereotipurile şi prejudecăţile (germanii or fi ei severi, dar i-am descoperit zâmbitori şi prietenoşi, belgienii nu sunt la fel de aroganţi pe cât se spune, italienii s-au convins că nu suntem un popor de rromi). Maxim din Rusia avea totuşi un accent ciudat şi amuzant când se străduia să vorbească engleza.

A fost uimitor întradevăr să vezi cât de diferiţi, dar şi cât de asemănători (şi de buni la ping-pong!) suntem noi, europenii – acum simt că am prieteni în aproape fiecare ţară de pe continent. Ne-am promis, să ajungem preşedinte fiecare în ţara lui şi să ne întâlnim în 10 ani la un summit cu o temă serioasă – ce copii! Nu vă spun că la plecare toţi ne împărţeam cu ochii în lacrimi plicuri pline cu mesaje şi cutii de Tofiffee (a fost un festin, costa doar 1 euro cutia!..probabil de-asta m-am întors cu un troller plin cu dulciuri la Buzău).

Istoria nu va fi niciodată un desen alb-negru. Mai mult decât oricând, am văzut că are milioane de culori şi faţete şi oricine participă la Eustoy va înţelege ce vreau să spun. Şi Jimmy din Belgia, şi Agnesse din Letonia şi Stephanie din Danemarca – toţi am înţeles ce prin ce ne deosebim de alte popoare ale Europei, lucrurile care ne despart de vecinii noştri. În acelaşi timp, am învăţat şi cum se pot depăşi aceste frontiere, aşa încât istoria să nu se mai transforme, încă odată, într-o unealtă politică cu consecinţe nefaste.

p.s. aţi ghicit, s-a apucat alexa de făcut articole pentru revistă şi le pune aici, to show off:”> oricum era datoare cu ceva despre ce-a făcut toată vara.

vine şi articolul despre vicii imediat, pentru mai multe detalii despre eustory, voila: http://eustory.eu/. sau just google it.