mood today

am uitat cum se scrie. back to the very basis:

am brichetă,

am răguşit,

am să mă uit la “terminus paradis” încă o dată,

am nişte cărţi cu care

am să salvez delfinii şi pădurea ecuatorială,

am o deplorabilă putere de concentrare,

am-nezie,

am să mănânc doar alunele din ciocolata cu alune,

am chef de vorbă,

am să negociez o piersică,

am fost, m-

am întors,

am o poză.

nu-ţi spun de unde am poza, mi-e ruşine.

anul ăsta

vreau un glob pământesc între două oglinzi, ca să trăiesc în  trei buzăuri şi în trei zile de 3 ianuarie 2009 simultan, să mă îmbrac cu trei hanorace şi să ies pe balcon să-mi agăţ dioptriile de trei luni şi douăsprezece stele – fără să ştiu că buzăurile, hanoracele şi nopţile sunt aceleaşi,

vreau să văd cai cu coamele în vânt pe o plajă în Marea Caspică în zori,

vreau să gâdil toate furnicile de pe pământ,

vreau să am un astrolab persan şi un sertar de birou plin cu scrisori în portugheza veche, în care toate literele au bucle,

vreau să mă cuprindă ameţeala şi să mă podidească plânsul,

vreau să inventez iernile în care nu păţesc nimic dacă ies în zăpadă doar într-un tricou de douăsprezece ori mărimea mea,

pentru asta, vreau să văd cum arată un tricou de douăsprezece ori mărimea mea,

vreau să am linia mea de metrou, cu staţiile dormitor – pasarelă – calculator – felinare – frigider – orăşelul copiilor – moeciu – berlin cu peronul pe partea stângă,

vreau să pun şarlotă de ciocolată între două războaie şi ele să se potolească într-o cană de lapte călduţ, la micul dejun,

vreau să iau micul dejun de fiecare dată la altă oră,

vreau să inversez cred că toate culorile

(poate dacă gheaţa e neagră reuşesc să patinez). sunetele au voie să rămână la fel.

vreau să stric toate tabelele de constante. epsilonii, deltele şi alfa vor lua valori random,

vreau să scriu aşa cum scriu supravieţuitorii atac terorist epistole.

de-abia aştept să aştept tot ce nu s-a întâmplat,

vreau toate lucrurile care prezintă defectul că nu există, deocamdată.

pân-aici mi-a fost.

succes povarã somnifer, avuţie aer secundã ger

invidie depravare zar nerãbdare goanã depresie mal

delfin luminã orizont linişte furtunã despãrţire somn
albastru cerşetor destin rãtãcire suflet coroanã chin

uitare lacrimã copil obosealã tremur prevestire har
speranţã judecatã scrum aşteptare zâmbet credinţã drum

deşertăciune stele foc întuneric înger nemurire nimic
cãlãtorie,

univers,

moleculã,

dor,

infinït.

ar trebui să scriu nişte cuvinte deştepte despre zilele astea

..pentru că au fost prea tari:D s-ar putea să nu-mi iasă, i’m fully aware of it, dar ideea e că tocmai am făcut un quiz să văd ce inteligenţe multiple posed în posesia mea, vorba dinei:D

şi-a ieşit cam aşa:

Verbal/Linguistic     90% (dadadada!)

Intrapersonal     80%

Musical     75% (..numa’)

Interpersonal     70% (şi eu care credeam că sunt antisocială)

Bodily/Kinesthetic     65% (irelevant)

Naturalist     60%

Visual/Spatial     60%

Logical/Mathematical     60% ( aici nu e frumos să am pretenţii ).

şi după cifrele astea printr-o logică absolută şi-au dat ei seama că eu, când o să fiu mare (adică de marţi încolo) o să mă fac, citez:

Career Matches

• Writer (any type)
• Editor
• Public Speaker
• Politician
• Preacher
• Teacher
• Journalist
• Broadcaster
• English / Writing Tutor
• Actor / Actress

am încheiat citatul. scriitor, editor, jurnalist, politician – sună bine, mersi, dar tot nu mă hotărăşte dacă să dau la litere, jurnalism sau ştiinţe politice.

uite iar am deviat de la subiect – aşa se-ntâmplă după ce nu mai scriu o vreme, n-am leac.

am citit posturile de anul trecut despre bluzău – pe vremea aia credeam în ce spuneau în crossroads : blues ain’t nothing but a good man feeling bad. anul ăsta l-am simţit mult altfel (the good man was not feeling bad anymore) deşi personajele, mai mult sau mai puţin principale, au rămas aceleaşi.

n-a mai fost blues cafe, n-a mai fost leila să cânte cu blazzaj şi n-a mai fost a lor “urma” – a fost în schimb o altă urmă, mă rog, o parte, a’ mai importantă (pav i-ar spune il cappo di tutti frutti:D). adică dan byron. adică el, al treilea de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga (totul e relativ):

nu ştiu dacă a fost de la pizza aia gigantică, de la biletul gratis (all mighty adina:D) sau de la bergenbier, dar tot concertul mi s-a părut perfect (mai mult ca perfect nu există decât în gramatică).  berti barbera şi nicu patoi (platonic) au avut grija să nu uite kashmir, big yellow taxi şi purple haze, long live hendrix:

Purple haze all in my brain
Lately things just dont seem the same
Actin funny, but I dont know why
’scuse me while I kiss the sky
Purple haze all around
Dont know if Im comin up or down
Am I happy or in misery?
What ever it is, that girl put a spell on me

- mi-o aduc aminte perfect cântată şi la bluzău 12, alte măşti, aceeaşi genialităciune de piesă.

aşaaaaa…şi vă spuneam de byron. am fost şi i-am luat autograf (fir’ar, iar n-am avut curaj să mă duc prima, noroc cu bianca). presupun că i-am părut nişte puşti plictisiţi de jetix (a zis-o şi tolea, cam dur de altfel), nişte copilaşi fanatici care vin să-i ceară autografele cu pixul cu care şi-au scris temele la română. se poate, se poate să nu, sigur e că acum am în agenda aia indie de portocalie ce e scrie “pentru Alexandra” şi o semnătură pe care poţi s-o citeşti în foarte multe feluri, nefiind scrisă cu caractere pământene:)) live au sunat exact ca în înregistrări, iar flautul ăla a făcut minuni.

ca toate lucrurile bune s-a terminat repede şi nu ne aşteptam la prea mare lucru de la trigon – nişte moldavian freaks despre care n-auzisem în viaţa mea, dar care după primele 5 minute m-au lăsat două-puncte-o. şi la fel pe răzvan cu andi, rămaşi cu gurile din ce în ce mai căscate ascultând 3 oameni cântând la vioară, tobe, clape, bas (asortat cu o mănuşă albă, nu oricum), ţambal, nai, muzicuţă, trianglu şi diferite chestii de păcănit, ţăcănit, ţârâit pe care nu ştiu exact să vă spun cum le cheamă. a da, şi voce, deşi niciunul din cântecele lor (nici măcar bluesul japonez trecut prin oltenia – nu râde, există;) nu avea versuri.

incroyable, parol, şi cu asta m-am oprit: cine a fost acolo ştie despre ce vorbesc, iar pentru cine n-a fost, e cam greu să-şi imagineze. pe la 2 s-a terminat bâlciul şi-am aterizat pe vestita alee parâng, numărul 1, unde statisticile arată că ajunge numai un taxi(u) din 5, printr-un fenomen inexplicabil; ceva gen triunghiul bermudelor, if you can imagine.

overall, a fost destul de tare – aproape am uitat că-mi picau picături de ploaie în ochi şi ochii în gură. se prea poate ca cineva să fi mărit forţa de gravitaţie în nuaptea aia, zic eu că a fost egală cu ceva mai mult de m*g.

despre cum a fost aseară, la al doilea al meu majorat (şi nu cel din urmă:D) vorbim mai încolo – ţineţi aproape!

mă duc să dorm umpic, nu-mi stă bine prea trează acum.

knowledge of love is knowledge of shadow

it’s a small crime and i’ve got no excuse.

cum a fost la olimpiadă?

-         „Bună, de unde eşti?”

-         „Buzău, tu?”

            Răspunsul colegei mele de bancă a venit prompt, dar l-am uitat imediat. De fapt tot ce mai ţin minte e că era clasa a IX-a, că o chema Ana (sau Ioana?) şi că avea un pix cu gel albastru. Organizatorii împart prin săli pachete de biscuiţi şi sticle cu apă plată – cred că merită jumătate de bilă albă pentru ideea asta.

            Cineva în spate foşneşte şi începe să ronţăie. Nu ştiu ce legături a făcut subconştientul meu, dar în clipa aceea mi-am dat seama că următoarele trei ore aici vor fi fost motivul pentru care am citit un teanc de cărţi (toate aveau nume ciudate) care, puse una peste alta, m-ar fi întrecut mai mult ca sigur în înălţime. Şi din care, apropo, am impresia că nu mi-au rămas nici trei cuvinte care să aibă, cât de cât, legătură între ele.

            Nu pot să-mi dau seama dacă biscuiţii ăia au avut vreun ingredient misterios, cert e că m-au oprit din tremurat (număratul în gând până la 673 342 022 e inutil, în eventualitatea că-l încercaţi ca metodă de calmare). Următorul lucru de care îmi aduc aminte e senzaţia căştilor de la mp3 în urechi şi câteva acorduri hipnotice din ceva ce nu mai ştiu exact dacă era Iris sau Nirvana. Mi-am plimbat ochii prin sală cu o indiferenţă cu totul străină de mine –  era un laborator de mate, ştiţi voi, genul acela cu citate din Newton şi Galilei pe pereţi. Supraveghetoarele aveau voci şi sacouri stridente, răzbăteau până la mine şoapte gen „eu nu prea ştiu nimic din simbolism…tu ce crezi că ne pică?”…eu eram cu gândul la ce-o mai fi de văzut prin Botoşani. Flash-uri de memorie îmi aduceau în minte:

a)      vagonul de tren în care am venit, unde am nimerit cu grupurile altor trei judeţe şi unde la fiecare pas riscai să te îneci în conspecte şi fişe de lectură

b)      scrisoarea răscitită a doamnei profesoare

c)      figurile alor mei pe peron … „mai ştii în ce buzunar ţi-am pus sandvişurile?”; trebuie să-mi exprim, totodată, regretul profund după sandvişurile acelea la vederea micului dejun de la cantină – 4 biscuiţi tari şi un cub de margarină, aranjate neîmbietor pe o farfurie de tablă. A, da. Şi ceai. Mă întreb ce avem la prânz.

d)      discursul doamnei administrator de la internatul unde ne-au cazat aseară (care internat, apropo, arată mult mai bine decât ne-am aşteptat!) şi acel „apa caldă curge tot timpul” care ne-a sunat mai bine decât o declaraţie de dragoste

e)      toate răspunsurile de mai sus sunt corecte:D

 

 

Completez colţul din dreapta sus şi îmi ia ceva timp să mă adun şi să-mi amintesc cum mă cheamă. Iniţiala tatălui. Colegiul de provenienţă. Nu e nicio rubrică pentru “ce caut aici”, la asta probabil că chiar n-aş fi ştiut ce să scriu. N-am avut niciun pic de timp să mă dezmeticesc…tocmai am ajuns de la deschiderea oficială (acum, serios, de câte ori poţi asculta într-o oră “Botoşaniul, această Florenţă a României, este locul din care geniul poeziei româneşti îşi trage cele mai adânci rădăcini”? noroc că au fost scurţi, că la obiect…). Au împărţit mape, pixuri şi ecusoane cu logo-uri, inspectoarea generală şi-a lăudat publicaţiile, primarul şi-a lăudat oraşu, organizatorii – organizarea  şi toţi ne-au urat succes de cel puţin o sută de ori. Am auzit  că mâine avem excursii la Ipoteşti şi Vorona. Patria vodcăi Voronskaya. Să fie vreo aluzie? Oricum, ediţia XXXXXI-a (nu râdeţi, numeralul nu a fost schingiuit de mine, chiar aşa scria pe postere în loc de 51!) a Olimpiadei Naţionale de Limba şi Literatura Română, Botoşani, se anunţă a fi un adevărat succes.

Închid telefonul – nu mai vreau mesaje de încurajare. Îmi ajung emoţiile mele. Abia respir pentru mine, ceilalţi pot să aştepte. “Vă rog să vă duceţi gecile, ghiozdanele şi alte materiale auxiliare în sala pentru bagaje”. Ok, putea să o spună mai puţin răstit.

Nu ştiu când a intrat în sală doamna cu plicul alb. În schimb, am auzit sunetul acela de hârtie dezlipită şi foaia cu subiecte alunecându-mi pe bancă. Romantism şi 2 eseuri – aş fi putut să jur! Cred că într-o altă viaţă compuneam subiecte pentru olimpiadă… Numai că astea au acelaşi moto stupid ca şi cele de la judeţ: Calitatea nu este un accident. Cred că şi un citat din “Alice în Ţara Minunilor” ar fi fost mai potrivit. În fine…

Încep să scriu pe ciornă. Urât, pentru că am descoperit că pixurile cu logo nu sunt deloc confortabile. De obicei, oamenii au pixuri norocoase; de-un de-ăsta aş fi avut nevoie acum. În fine, pixul e ultima grijă, problema e că nu găsesc un moto. De fapt, nici măcar o introducere. Umplu ciornele cu tot felul de idei, posibile şi imposibile. Şi ele continuă să curgă, surprinzător de coerente.

O jumătate de oră.O oră. Două. Tind să cred că nu există două silabe mai îngrozitoare pentru psihicul unui om decât tic-tac, tic-tac…Au trecut deja două ore şi jumătate şi eu mai am un eseu de făcut. Mă consolează doar gândul că-mi place ce-am scris până acum.

Ar trebui să pun punct, până nu începe numărătoarea inversă. Nu ştiu când s-au adunat 8 pagini, dar ştiu că m-am ataşat de cuvintele acelea ca de cineva drag. Mâinile reci îmi ţipă după un ceai. Doi paşi până la catedră…un pas mai am. Predau lucrarea şi semnez, tremurând,de prezenţă.

 

P.S. Buzăul s-a întors de la Botoşani cu un premiu special şi 4 menţiuni. Una a fost a mea.

dawn nu prea ştie cine este

…dar se caută.

şi se găseşte

de obicei

 în

• cana ei de ceai • praful de pe tastatură • orice buton de play • buzunarul din spate • rucsacul de astă-vară • mere pere şi gutui • tasta enter • cutiile de la hi-hi • stradă • castane, ghinde fără prejudecăţi & co. • toată specia de opossumi • o mie de supra-nume • • stockholm syndrome • banca ei din felinare • jeux d’enfants • ne vedem joi • oscar wilde • poza de mai jos • cercuri vicioase • glucide, lipide şi proteine • idei preconcepute • until it sleeps • concertul kumm • banca ei • high hopes • aproape că mi-e dor de tine • nu ştii nimic • every me and every you • kinder • ultima gură de bere • settings • soulstorm • alune • fermoare • nu inca • french music • musli si ness • scurtături • diez • sâmbetele, uneori zâmbete • the wall • ltb • pastile de calciu • apartamentul 77 • vitrine • deja-vu • shuffle • şi da, în blogul ăsta, da, da.