nu înclin spre nimic.

pun aici pixeli, dar nu organizaţi sub formă de litere. am mereu impresia că mi se întâmplă lucruri pentru spunerea cărora trei cuvinte sunt cu trei prea mult.

(acelaşi chema madoz)

verticale

pentru că folk you a fost demult, pentru că mi-a trecut mirajul vama veche, pentru că există atât de frumoase alcătuiri de calcar şi clorofilă care ţi se impregnează pe retină, în memorie şi pe sub unghii, voila:

şi calcarul, şi clorofila

refugiul diana

şi indicaţiile preţioase de pe creastă

plus gâdilare a urechilor într-un mod plăcut, imnul pietrei craiului.

degustători de teatru de pretutindeni,

în această stagiune vă veţi dezgusta cu un buchet de “tartuffe” – soi de viţă nobilă, dar depozitat în condiţii neprielnice.  şi anume în memoriile unor actori recomandaţi de un palmares strălucit, calitativ comparabil cu “vacanţa mare”, presărat pe alocuri cu reclame la detergenţi.

lui moliere însuşi (o să-mi cer iertare când îl mai întâlnesc că nu i-am pus toate accentele cuvenite) i s-ar fi strepezit dinţii.

am plecat după 40 de minute de vizionare chinuită, înainte ca horaţiu să intre în scenă. sunt sigură că ar fi făcut un rol bun; în schimb, nu sunt sigură că aş fi vrut să-l văd pe aceeaşi scenă pe care se isterizează magda catone.

de văzut, l-am văzut. vă spun aşa, ca să vă schimb gustul.

la ieşirea din sală.

înainte să descopere că e privit îşi repeta rolul –  singur, pe coridor,  în faţa unei statui, cu mimică, gestică şi toate cele.

în şoaptă.

actorul în robă neagră şopteşte,  se îmbată pentru ultima dată cu rolul lui, doar al lui, ce va să fie declamat şi aplaudat peste câteva minute.eu cred că asta înseamnă teatru.

cortina, vă rog.

isn’t it?

o ploaie de-o zi nu poate să nu se termine niciodată.

Poate zvonu-i fără rost, geamuri sparte au mai fost

Mi se întâmplă destul de des să nu pot vorbi.

Şi mai des se întâmplă să nu pot scrie.

Asta e foarte urât din partea mea, pentru că nici nu pot să împrumut scuzele unui om foarte ocupat:

Dimineaţa am de dădăcit vikingi, îi dau cu loţiune de soare şi-i duc să vâneze. Fac o pauză de şarlotă la 10, până vin Machiavelli şi Hobbes să stăm la o cafea. De obicei cam fără zahăr, pentru că ei sunt oameni bătrâni. Ce-i drept, sunt cam nepoliticoasă cu ei: câteodată plec fără să le pun semn de carte şi să le spun “mi-a făcut plăcere, domnilor.”

Atunci mă duc să stau la taclale cu greieri şi alte gângănii. Facem cost suplimentar cât PIB-ul unei ţări din lumea a treia, vorbind despre imorala inocenţă a lucurilor. Şi despre nori. Şi despre lucruri de la mai joasă altitudine, cum ar fi găinile sau facultăţile.

Ne jucăm viitorul la table şi câştig, cred că miopii beneficiază de avantajele norocului chior. Dacă plouă, ne ducem după alifantis (zis şi elefantis) în piaţa romană, numărul nouă. Adică aici:

Nu plec pe nicăieri, deci n-am de unde să mă întorc. Nu împachetez periuţe de dinţi şi nu fac poze, pentru că-mi ştiu deja unghiurile şi milimetrii pe de rost. Cu toate astea îmi place aici, unde se scrie istoria lumii, în încăperea plină de fursecuri, conversaţii şi picioare.

(Melancoliile de căţeluş se vindecă uşor. În leagăne, la un concert şi sus, în Piatra Craiului. Nu neapărat în ordinea asta)

ar trebui să

închid pe-aici şi să-mi aştept

în linişte (!?),

rezultatele, ceaiul, şi paiul. cum mă simt? nu mă simt.

mai ştii ce spunea profa de franceză..vous etes des plantes.

d’accord.

nu mai fac cockteiluri din rousseau şi pastă de dinţi -  am ceainărie verde lângă facultate şi câţiva de “tu” care nu ştiu ce înseamnă.

gata bâlciul,

ne apucăm de lucruri serioase.

somn serios.