doamna tace. doamna nu ştie.

citeşte poveşti şi multe alte feluri de veşti despre baroni în copaci şi viconţi tăiaţi în două. în loc de semn de carte, pune între pagini pastile de ţânţari îngălbenite. îngălbenite şi pline de remuşcări din cauza atâtor nopţi de crime săvârşite împotriva populaţiilor de bâzâitori înaripaţi.

doamna tace, doamna nu ştie.

doamna mănâncă budinci şi scorneşte lozinci (sau era invers?), iar în nopţile cu număr impar e stăpânită de îngrijorări pentru că, nu-i aşa, străzile din Buenos Aires sunt tot mai stricate – în ele i s-ar lipi talpile dacă ar avea paşi -şi pentru că inelul lui Mobius nu-i mai vine pe niciun deget.

doamna tace, doamna nu ştie.

mai ales nu ştie ce să se facă cu acest alt soi de coşmar pe care nicio pastă de dinţi nu ţi-l alungă din gură şi care se numeşte distanţă. deocamdată, încearcă să-l alunge cu ajutorul a câteva pietre persuasive, însă tot ce poate să obţină este un înalt grad de emoţie etilică.

cine a spus că vinul este o mănuşă a timpului?

doamna tace. doamna nu ştie.