aşa-i că

nici scrisul pe blog nu mai e ce-a fost?

ştiam eu.

avem de onorat

o livrare specială. leapşă  pentru şi de la dinozaură, deci:

SUNT  “o broască mică, mică, mică într-un lac imens

şi mi-e frică, frică, frică să trăiesc intens”, spun şi eu ca Ada Milea.

AŞ VREA, dacă se poate, să nu crezi tot ce scriu aici. mulţumesc.

PĂSTREZ tot. chiar dacă nu mulţi au acces la felul ăsta de arhive.

MI-AŞ FI DORIT să scriu mai mult şi mai bine.  să mă teleportez. să aduc nopţile nordului şi aurora boreală pe piatra craiului.  să am rezerve inepuizabilă de fowles, ceai şi clătite (după cum vezi, 2 din 3 nevoi ale mele sunt organice, 3 din 3 sunt hedoniste)

NU-MI PLACE să ajung la ultima pagină. dacă urăsc ceva, urăsc sfârşiturile de orice fel.

MĂ TEM de cuvântul “trebuie”.

AUD un om pe nişte scări.

ÎMI PLAC scenariile şi insomniile.

NU SUNT o integrală, un vector sau un polinom în modul.

DANSEZ a)noaptea pe nisip, desculţă. b) în şosete, la micul dejun. c)când aterizez în pub. d) toate variantele de mai sus.

NICIODATĂ să nu spun niciodată. aşa umblă vorba prin târg.

RAR mă gândesc că luna e pusă acolo doar pentru a desena ceva pe ea.

PLÂNG ca un copil, dacă rămân fără jucării.

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA eu.

NU ÎMI PLACE DE MINE isterică.

SUNT CONFUZĂ, şi ce dacă?

AM NEVOIE de lucruri şi oameni în care să cred.

AR TREBUI să mă opresc aici. şi să ascultaţi asta:

oraşul s-a deschis ca un porte-cigarettes

Sângele a bătut ore în trecut,
Plopii se ţin de mână proverbial,
Ploaie elegantă în caiet englezesc [...]
Trenul politicos a jucat fotbal.

poezie ciuntită, pian de voronca, degete albastre şi întrebări fără noimă.

praga, pretoria, predeal, porto, puerto rico? nu. de fapt,  sunt  exact 1407 de kilometri, eoni sau secunde până la următorul pinot noir.

de altfel, nu ştiu de ce îmi fac atâtea griji când tovarăşul UE ni-i atât de aproape şi ne ţine de cald (?!).

running over the same old ground

what have we found?

the same old fears.

here’s a great truth

“Oamenii mari nu pricep niciodată singuri nimic. Şi e obositor pentru copii să le dea mereu lămuriri şi explicaţii.”

(A. Saint – Exupery, “Micul prinţ”)

Andreea şi la bonheur, prinse în poză şi în flagrant ieri seară, mi-au adus aminte de asta.

mai mult ca perfectul

unii spun că nu există decât în cărţile de gramatică.

eu l-am găsit umblând aiurea.

finders keepers.

veneţia, zilele astea

mă duci?

la carnaval…

să-mi pui o mască, două, trei.

şi apoi o mască măştii (neapărat să semene cu mine)

ce-o să se întâmple apoi? o să-ţi spun că ei doi sigur n-au băut niciodată lapte cu miere din cutiuţă cu pai, de la fulga.

offtopic: aveau ăştia de la rhcp o piesă, venice queen.

Francesca şi Guillermo. sunt nume de telenovelă,  ştiu, dar voiai să stric tot şi să îţi spun abjectul adevăr?

îi cheamă Termopan şi Mercedesa, proaspăt căsătoriţi care îşi petrec luna de miere în Italia la cules de pătrunjel.

magic or tragic?

ce e un om? ochi şi fantome.

am fugit, monitorul ăsta se distrează când mă face să uit cât e ceasul. monitorul meu are, deşi cred că am uitat să vă spun până acum, chip inexpresiv de prostănac (sau de mască). nu cred să fie vina lui.

ai chemat tu taxi? aud că a venit unul în formă de dovleac – o să mă ducă la gondola în formă de dovleac şi apoi…