scurt moment emo care oricum nu-şi are locul aici

I know you think that I shouldn’t still love you,
Or tell you that.
But if I didn’t say it, well I’d still have felt it
where’s the sense in that?

I know I left too much mess and
destruction to come back again
And I caused nothing but trouble
I understand if you can’t talk to me again
And if you live by the rules of “it’s over”
then I’m sure that that makes sense

And when we meet
Which I’m sure we will
All that was there
Will be there still
I’ll let it pass
And hold my tongue
And you will think
That I’ve moved on.

alecsa (sau povestea triunghiului cu patru laturi)

..se prea poate să fi fost mai multe la început, chiar dacă nimeni nu-şi mai aminteşte cu exactitate – era ceaţă.

în general, lumea la metrou era grăbită şi n-avea răbare să se întrebe ce-i cu unghiul ăla drept care citeşte ziarul financiar şi se întinde ostentativ pe două scaune. aşa că până să ajungă la Victoriei, unghiul ăsta, primul – să-i spunem alfaunu – termină de citit editorialul despre viitorul broaştelor ţestoase în economie, pagina 3,14 şi horoscopul, ca să vadă exact ce nu urmează să i se întâmple.

acum stă la coadă la fornetti şi se tot chinuie să-şi aducă aminte cum arătau cele două galaxii la care stătea în gazdă şi care l-au dat afară fix când ar fi împlinit şi el  câţiva ani lumină, în fine, o vârstă respectabilă. în locul lui l-au adus pe alfadoi, proaspăt angajat la departamentul vânzări (cu “v” mic) la o multinaţională specializată în caiete cu pătrăţele.

de altfel, alfaunu şi alfadoi se cunoşteau de mici şi împărţeau banii de “trompi” ca să meargă la cinema să se uite la viaţa cu louie -  de obicei, când se întâlneau, îşi aduceau mereu aminte de episodul cu căprioara şi cel cu tornada.

asta s-a întâmplat până şi-a găsit fiecare câte două laturi să-i ţină de urât (de la ghişeul cu “obiecte pierdute” în heathrow) şi s-a chemat că au ajuns la maturitate. au înţeles nu se mai cade să bei trompi de la o vreme şi s-au dat pe esenţă de rom la fiolă de la dr. oetker, pentru că le amintea de plăcinta cu brânză şi stafide pe care o făcea în fiecare vineri seară bunica lor comună (nu-mi mai aduc aminte cum o cheamă, trăieşte şi azi sub formă de moleculă în zăpezile de pe kilimanjaro).

singura problemă erau fiolele semitransparente care se tot adunau şi se tot adunau pe fotolii, pe canapele şi pe lustră – din cauza lor alfaunu şi alfadoi aveau permanent neplăceri şi discuţii, se apucau de câte o latură şi se rostogoleau timp de trei ani de zile, pe aproape şapte sute de kilometri. numai că, într-o dimineaţă, când au făcut ochi s-au găsit blocaţi într-un triunghi curios, cu patru laturi şi trei unghiuri (alfatrei nu se ştie de unde a mai apărut, se bănuieşte o criză financiară produsă din cauza broaştelor ţestoase sau a prăjiturilor cu tendinţe emo declarate):

things go wrong

..`cause people build walls instead of bridges.

sau mă rog, nu chiar aşa de rău, dar mă ştiţi că exagerez cu graţie. lucruri noi nu s-au mai întâmplat şi nu se mai întâmplă; deşi dacă mă chinui umpic pot să găsesc câteva (sigur că irelevante):

am făcut ieri prezentarea aia şi, ca să vezi cum things keep coming back to me, am luat iar premiul doi şi una sută roni (exact ca anul trecut, când am început să scriu pe blog şi posturile mele erau posturi normale, veneau de 3 ori pe zi şi aveau, firesc, mai multe cuvinte decât puoze).

cred că acum nu mai am aşa de multe de spus, voi ştiţi deja care-i treaba cu alecsa (ca să mă scriu cum mă scrie jean), ce vrea, ce-aude, pe unde-şi plimbă

ochii (ochelarii, whatever),

uniforma,

neuronul şi..

şi degetele de la picioare.

ronii s-au dus deja pe străzi albastre (pe blugi negri, de fapt) şi alexa, în octombrie 2008 ca şi în octombrie 2007 face planuri pentru că-i place să vadă cum se sparg. cum se sparg valurile la ţărm şi formulele trigonometrice în uichendurile mele somnoroase.

gata las postul aşa, nu mai pun poză ca să nu vă blochez netul de atîţia pixeli,

orvoar

n-am putea şi nu se poate.

alexa nu mai e alexa zilele astea.

toate legile şi axiomele despre ea se vor pune în paranteză (nu contează de care) pentru o vreme,

have a nice day:)

wise?

We don’t read and write poetry because it’s cute.

We read and write poetry because we are members of the human race.

nu bag mâna în foc, dar s-ar putea să aibă dreptate.

am dat peste asta azi, când încercam să scriu ceva pentru concursul lui chris – sunt hopeless la creative writing azi, iar astea sunt prea frumoase:

v-am mai spus eu că vreau să fiu delfin.

şi detaliu:

în noaptea asta se schimbă ora, maria.

ştiu că ţi-am mai spus şi ştiu că ştii, dar voiam să încep cu un nume dintre prieteni (şi ştiu că tu mă citeşti mereu). voiam să ştii că şi mie mi-a plăcut azi (deşi felinarele au fost odată şi altfel) – să ridice mâna sus cine crede că pun prea multe paranteze de la o vreme.

se schimbă ora şi da, asta înseamnă că dormim mai mult, visăm mai mult şi uităm şi mai mult ce-am visat.

ceea ce cred că-i de bine, n-are cum să nu fie..

şi dacă te uiţi de undeva din afară, toată “25 octombrie 2008″ pare mai frumoasă. e o zi care cred că s-a mai întâmplat undeva, cuiva. unui orişicine, care pariez că s-a găsit la sfârşitul ei la fel de confuz ca şi alexa aici de faţă.

probabil că acel cineva avea şi el o adela, la care a fost de dimineaţă să se uite la un film franţuzesc. fără noimă, dar chiut in felul lui. şi-au mâncat pufuleţi, asta neapărat.

apoi a avut un orăşel cu pretenţii de toamnă, prin care să se plimbe aşteptând să i se descarce bateria de la empetrei.

şi-a căutat rochie nesclipicioasă pentru majorat, a mai avut nişte caiete cu teme hidoase şi nu prea la pregătire, nişte famous blue raincoat de dragul lui cohen şi nişte nectar de piersici – cam cât să înceapă să-şi închipuie cum ar fi să înoate în el. în nectar, adică.

după aceea, a citit un soi de carte cu titlu ciudat…”uşor cu pianul pe scări”. m-am hotărât că dacă aş fi carte m-aş numi tot ceva în genul ăsta, – ar fi foarte haios să vă aud cum mă strigaţi. (haios sau sadic.)

oricum, la un moment de timp T diferit de T zero, acel cineva care să-mi semene a primit sub pernă o cutie ambalată în hârtie de cadouri, cu fundiţă şi bileţel scris în grabă şi tot tacâmul..

o cutie plină cu lucruri compromiţătoare, cam aşa:

în frunte cu o sută de mii şi ceva de caramele:”> de la rafaello la m&m, de la juicy fruit la batoane milka, de la bomboane (de-alea pe care când le primeşti rest te prinzi că tocmai îţi era poftă de ceva bun) la sugusuri care au gust de pauzele de la şcoală.

m-am simţit ca un copil în dimineaţa de crăciun, am rămas cu hârtia de cadouri ruptă în mâini şi m-am pierdut undeva prin cutia cu zahăr deghizat sub nume ciudate. am început să râd şi-am uitat pentru ceva vreme că ieri a fost ziua internaţională a ştrumfilor (pe bune, au împlinit 50 de ani).

i’m glad that you stood in my way.

şi când mă gândesc că a trecut fix o săptămână de-atunci, mai că-mi vine să cred că alexa e-un nume general pentru 2 sau 3 specii de virgule, presupuse prin reducere la absurd. şi disctincte.

da, da, mai ales asta, distincte. ca icsunu şi icsdoi, la algebră.

deşi nu e luna lui marte

“o să te plouă pe aripi”, spuneai,

plouă cu globuri pe glob

şi prin vreme.

“nu-i nimic”, îţi spuneam,“Lorelei,

mie îmi plouă zborul cu pene”.

..am fost pe pasarelă (..ea a rămas aceeaşi)

şi probabil că de-aia.