c’est tout

mi-e frică de-ntâmplare şi mi-e frig.

aş vrea să pot scrie, dar pentru asta e nevoie de o sinceritate pe care nu mi-o pot permite.

din bucătăria lui Cortázar, cu cireşele lui Chema Madoz

O proză se poate strica precum un biftec. Asist de ani de zile la semnele de putreziciune din scriitura mea. Ca şi mine, face angină, icter, apendicită, dar mi-o ia înainte pe drumul descompunerii finale. La urma urmelor, a putrezi înseamnă a termina cu impuritatea compuşilor şi a repune în drepturi sodiul, magneziul, carbonul chimic pure. Proza mea putrezeşte sintactic şi înaintează – cu atâta strădanie – spre simplicitate. Cred că din pricina asta nu mai ştiu să scriu “coerent”; o cabrare verbală mă trânteşte la pământ după câţiva paşi. Fixer des vertiges, grozav! Dar eu simt că ar trebui să fixez elemente. Poezia e făcută pentru aşa ceva, şi anumite situaţii de roman sau povestire sau teatru. Restul e treabă de umplutură şi-mi iese prost.

(Şotron, capitolul 94)

paul klee – 1914

sar în Şotronul lui Cortázar

şi încă n-am călcat pe nicio linie.

paul klee – zitronen.

doamna tace. doamna nu ştie.

citeşte poveşti şi multe alte feluri de veşti despre baroni în copaci şi viconţi tăiaţi în două. în loc de semn de carte, pune între pagini pastile de ţânţari îngălbenite. îngălbenite şi pline de remuşcări din cauza atâtor nopţi de crime săvârşite împotriva populaţiilor de bâzâitori înaripaţi.

doamna tace, doamna nu ştie.

doamna mănâncă budinci şi scorneşte lozinci (sau era invers?), iar în nopţile cu număr impar e stăpânită de îngrijorări pentru că, nu-i aşa, străzile din Buenos Aires sunt tot mai stricate – în ele i s-ar lipi talpile dacă ar avea paşi -şi pentru că inelul lui Mobius nu-i mai vine pe niciun deget.

doamna tace, doamna nu ştie.

mai ales nu ştie ce să se facă cu acest alt soi de coşmar pe care nicio pastă de dinţi nu ţi-l alungă din gură şi care se numeşte distanţă. deocamdată, încearcă să-l alunge cu ajutorul a câteva pietre persuasive, însă tot ce poate să obţină este un înalt grad de emoţie etilică.

cine a spus că vinul este o mănuşă a timpului?

doamna tace. doamna nu ştie.

Ioana Pârvulescu – Despre ethernul masculin

D-lui Şerban Foarţă

Domnii au onoare, domnii au dueluri,

domnişori iluştri câţiva luştri au,

domnii îşi îneacă demonii-n cerneluri,

tomuri scriu şi domuri ‘nalţă la Breslau.

Domnii domnişoare, doamne şi agende

ţin. Butoni şi carte şi bontonuri au:

unii sunt de piatră, alţii sunt legende

unii-şi lasă barbă, ceştilalţii beau.

Viaţa lor pe drumuri, drumul lor pe hartă,

harta se întinde până la La Paz.

Flacăra lor dublă-i, erosul o artă,

cum a spus-o nobel don Octavio Paz.

Şerban Foarţă – Puteam să fiu un dandy brit…

Puteam să fiu un dandy brit

pe vremea unui rigă George,

de vagi aleanuri adumbrit

ca de rumoarea unei orgi,

chiar dacă Gainsborough m-ar fi

vrut rob violei lui da gamba…

M-aş fi privit întreaga zi

-n oglinzi, parfum fiindu-mi ambra.

Romantic, iar nu rococo,

în ciuda pasului şi-a taliei,

ca Byron, Shelley, Keats & Co,

aş fi fost mirele Italiei

prin care, palid musafir,

aş fi plimbat un spleen albastru

purtând inele cu safir

pe degete de alabastru…

Ci vremii noastre-i suntem slugi,

cât nu vrem să ieşim din uz:

The Blue Boy poartă astăzi blugi

şi se îmbată cu un blues.