mă strânge uniforma de om în toata firea

dar nu vă îngrijoraţi, mi-e tare bine în pijamalele cu bruască ţestuasă grăbită.

nu iau metroul  decât după ce m-am asigurat în prealabil că mă rătăcesc corect (cât mai în direcţia opusă şi cât mai departe de locurile unde trebuie să ajung), deşi mai fac şi greşeli şi nimeresc din cînd în când.

se întâmplă foarte multe lucruri (de exemplu descopăr cu mirare infuziile din ursuleţi de jeleu) despre care nu pot scrie dintr-o anume reţinere faţă de identităţi, cronologii şi localizări precise. am să le împart cu pixelii într-un acces de filantropie, dar nu acum. acum îmi ajunge să le ştiu ale mele.

casa poporului se vede de pe lună şi de la tine din balcon.

isn’t it?

o ploaie de-o zi nu poate să nu se termine niciodată.

cântec

Inima se vărsa printre coaste,
sufletul cădea în fluturare.
Se ţineau de inelare, mîinile noastre,
într-o veche, grea înserare.
Eu mă rugam la umărul tău,
mă rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Mă rugam astfel, mereu,
pînă se-năspreau secundele noastre.
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-şi curmau asupră-ne zborul
secundele dîndu-se tuturora.
Astfel ne trecea viaţa, astfel muream,
deveneam transparenţi, de gheaţă.
Priveliştea lumii trecea ca prin geam
prin lipsa noastră verticală de viaţă.
Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,
în noi îşi vărsau zborul.
Eu mă rugam în cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.

(N.S.)

Poate zvonu-i fără rost, geamuri sparte au mai fost

Mi se întâmplă destul de des să nu pot vorbi.

Şi mai des se întâmplă să nu pot scrie.

Asta e foarte urât din partea mea, pentru că nici nu pot să împrumut scuzele unui om foarte ocupat:

Dimineaţa am de dădăcit vikingi, îi dau cu loţiune de soare şi-i duc să vâneze. Fac o pauză de şarlotă la 10, până vin Machiavelli şi Hobbes să stăm la o cafea. De obicei cam fără zahăr, pentru că ei sunt oameni bătrâni. Ce-i drept, sunt cam nepoliticoasă cu ei: câteodată plec fără să le pun semn de carte şi să le spun “mi-a făcut plăcere, domnilor.”

Atunci mă duc să stau la taclale cu greieri şi alte gângănii. Facem cost suplimentar cât PIB-ul unei ţări din lumea a treia, vorbind despre imorala inocenţă a lucurilor. Şi despre nori. Şi despre lucruri de la mai joasă altitudine, cum ar fi găinile sau facultăţile.

Ne jucăm viitorul la table şi câştig, cred că miopii beneficiază de avantajele norocului chior. Dacă plouă, ne ducem după alifantis (zis şi elefantis) în piaţa romană, numărul nouă. Adică aici:

Nu plec pe nicăieri, deci n-am de unde să mă întorc. Nu împachetez periuţe de dinţi şi nu fac poze, pentru că-mi ştiu deja unghiurile şi milimetrii pe de rost. Cu toate astea îmi place aici, unde se scrie istoria lumii, în încăperea plină de fursecuri, conversaţii şi picioare.

(Melancoliile de căţeluş se vindecă uşor. În leagăne, la un concert şi sus, în Piatra Craiului. Nu neapărat în ordinea asta)

where are we going?

we’re going out of our minds.

Sunt în mijlocul câtorva milioane de clipe în care pot să nu fac nimic. Şi nu fac nimic.

ar trebui să

închid pe-aici şi să-mi aştept

în linişte (!?),

rezultatele, ceaiul, şi paiul. cum mă simt? nu mă simt.

mai ştii ce spunea profa de franceză..vous etes des plantes.

d’accord.

nu mai fac cockteiluri din rousseau şi pastă de dinţi -  am ceainărie verde lângă facultate şi câţiva de “tu” care nu ştiu ce înseamnă.

some people feel the rain,

others just get wet.